Sursă: Mesagerulneamt.ro
Cine se lasă de fumat începe, de multe ori, să mănânce mai mult. Cine ține o dietă strictă constată, după câteva luni, că bea mai des seara. Cine renunță la alcool descoperă că nu se mai poate dezlipi de dulciuri, iar nimeni nu-i reproșează asta, pentru că, prin comparație, pare o problemă blândă.
Explicația obișnuită este că oamenii compensează. Un obicei pleacă, altul îi ia locul. Deși plauzibil, acest raționament nu spune nimic despre ce se întâmplă de fapt. Rămânem cu ideea că sunt trei probleme diferite, tratate în cabinete diferite, iar pacientul pur și simplu se mută de la una la alta.
Care este circuitul dorinței în creier?
Cercetările din ultimele decenii sugerează că aceste comportamente se sprijină, în bună parte, pe aceleași structuri cerebrale. În creier există o rețea care se ocupă cu motivația, având câteva componente principale: aria tegmentală ventrală, nucleul accumbens și cortexul orbitofrontal, legate prin dopamină.
- Aria tegmentală ventrală
- Nucleul accumbens
- Cortexul orbitofrontal
Se crede că această rețea produce dorință, nu neapărat plăcere. Această distincție ar explica de ce un fumător poate să nu mai simtă aproape nicio plăcere fumând, dar totuși să nu se poată opri.
Impactul dependenței asupra comportamentului
Experimentele care au dus la această idee sunt vechi și greu de ignorat. Șobolanii cărora li se blochează dopamina continuă să reacționeze la gustul dulce ca și cum le-ar plăcea, dar nu mai fac efortul de a obține mâncarea. Aceste două procese sunt disociabile, iar teoria sugerează că dependența amplifică mai ales dorința.
Imagistica cerebrală arată că mâncarea hiperprocesată, alcoolul și nicotina activează, în bună parte, aceleași structuri. Persoanele cu obezitate au, în medie, o densitate mai mică a receptorilor de dopamină D2, un tipar observat și în dependențele de substanțe. Suprapunerea nu înseamnă identitate, iar literatura de specialitate este împărțită.