Sursă: Ziarpiatraneamt.ro
Nu mi-am adus copilul pe lume ca să-i fiu prima frică: Am văzut, zilele acestea, imaginile cu o mamă care își lovește fetița pe stradă. Le-am văzut cu nod în gât, cu revoltă, cu rușine, cu neputință. Și, mai ales, le-am văzut… ca mamă.
Citește și: Laurențiu Dan Leoreanu transmite urări de Sfintei Cuvioase Parascheva
Nu ca judecător. Nu ca om care aruncă primul piatra fără să știe nimic despre viața altuia. Ci ca mamă a unei fetițe de 7 ani, care nu poate privi un copil bruscat, umilit, lovit, tras, amenințat, fără să simtă că se rupe ceva în ea.
Impactul violenței asupra copiilor
Un copil lovit în public nu este doar un copil lovit. Este un copil făcut mic în fața lumii. Este un copil căruia i se transmite, în cel mai brutal mod, că persoana care ar trebui să-i fie adăpost poate deveni furtună. Că mâna care ar trebui să mângâie poate lovi. Că vocea care ar trebui să liniștească poate speria. Că iubirea poate veni amestecată cu frică. Și asta nu este educație.
- Bătaia nu este educație, ci neputință.
- Este descărcare și durere transmisă mai departe.
- Este un lanț vechi de traumă purtat de generații.
Ruptura lanțului violenței
Mulți dintre noi am crescut cu ideea că palma era pentru binele nostru. Că nuiaua ne făcea cuminți. Că rușinea ne îndrepta. Că frica ne învăța respectul. Dar adevărata victorie a generației noastre nu este că am fost bătuți și „am ieșit oameni”. Adevărata victorie este că unii dintre noi am ales să nu mai dăm mai departe ce ne-a durut.
Astfel, să fii părinte și să ai putere asupra unui copil, dar să alegi blândețea, este esențial. Să fii obosit, nervos, copleșit, dar să nu ridici mâna, este o alegere care poate schimba viitorul. Aceasta este ruptura lanțului.