Sursă: Ziarpiatraneamt.ro

„Și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor; și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi.” (Apocalipsa 21, 4)

În viața fiecărui om există momente în care cuvintele nu mai ajung. Durerea devine atât de profundă, încât nici cea mai frumoasă explicație nu o poate alina. În fața unui sicriu, într-un spital, în singurătatea unei nopți de priveghere sau în tăcerea unei biserici aproape goale, sufletul vorbește altfel decât prin cuvinte. Vorbește prin lacrimi.

Ce înseamnă lacrimile în credință?

Lacrimile sunt, poate, cea mai veche rugăciune a omenirii. Ele au curs pe obrazul lui Adam după izgonirea din rai, pe chipul lui David în vremea pocăinței, pe fața prorocului Ieremia pentru poporul său, pe obrazul Sfântului Apostol Petru după lepădarea de Hristos și, în chip cutremurător, pe fața Mântuitorului înaintea mormântului lui Lazăr. De aceea, creștinismul nu disprețuiește lacrimile; dimpotrivă, le sfințește.

• Lacrimile unite cu credința pot deschide inima către har.
• Creștinismul nu idealizează suferința, ci o transformă în iubire și rugăciune.
• Fiecare lacrimă poate deveni sămânța unei învieri lăuntrice.

Transformarea suferinței în lumină

În fața lumii, sfinții par adesea oameni învinși. Au fost întemnițați, prigoniți și lipsiți de cele necesare. Totuși, Biserica îi cinstește nu pentru suferința lor, ci pentru că au transformat durerea în iubire, rugăciune și comuniune cu Hristos. Aceasta este o deosebire profundă între viziunea creștină și cea pur omenească asupra durerii.

Acest articol își propune să privească suferința nu doar ca pe o experiență inevitabilă, ci ca pe un loc al întâlnirii cu Dumnezeu. Vom descoperi cum sfinții au transformat încercările în mărturisire și cum nădejdea Învierii schimbă perspectiva asupra durerii și se sting din viațății.